“La școală e așa: îi văd cu ochi sclipitori când descoperă ceva minunat, îi văd gata să învețe, dornici de a li se recunoaște valoarea, fâsticindu-se la încurajări și aprecieri. Apoi îi văd dezorientați, necunoscând lumea în care respiră, cu frici și închideri, îi respirând același aer zi de zi, mestecând aceleași idei, aceleași știri. Îi văd prea rar ducând cu ei ceva ce au găsit în școală și prea des în comoditate ucigătoare de visuri. Fiindcă au visuri, dar nu le urmăresc. Îi văd neputându-și exprima emoțiile și gândurile, frământările și ideile. Iar dacă o fac, se opresc repede. A încerca să treacă dincolo de ceea ce au și sunt deja e dureros, și preferă comoditatea neschimbării. De ce-ul lor e gol, golit. Și puterile lor sunt slăbite.

Toți elevii întreabă cumva: Pot? Profesorii răspund de obicei: n-ai ce face cu ăsta. Și se aude un ecou ciudat: Fă-mă să vreau!

Vine un profesor Teach și cumva, încearcă să umple golul de ce-ului și să facă ecoul să răspundă Pot!”

Claudia Sărban, profesoară generația a IV-a, Teach for Romania – Pietreni, județul Constanța